Cercurile de energie s-au estompat în cheaguri de antimaterie letargică iar petele de lumină s-au retras și ele în matca răcoroasă a neantului... Sunt tot rumegușul ce-a mai rămas din consumarea vieții.
În peregrinările mele timpurii nu am găsit niciun dumnezeu primordial. Iar cei pe care i-am născocit s-au stins din plictiseală pe buza unei găuri neagre, devorați când de beznă când de remușcare, înjurându-mă. Împreună am costruit și pârjolit lumi. Eram adevărați patroni ai apocalipselor și ai genezelor. Dar farsa asta ține puțin. Doar 8-10 milenii. Aproximez.
Ciclic trebuia să dărămi și să rezidești lumile. Mereu căutam o viziune inovatoare despre ce ar trebui să conțină clasorul cu vietăți. Ne așezam la o masă rotundă și dezbăteam vreme de o galaxie născută și trecută. Fix.
"Le-ai mai dat 1000 de ochi!"
"Au fost mai ușori decât aerul!"
"Dar kalapatienii au respirat prin buric iar în urmă cu două creații chenduții dormeau toată viața și cutreierau fundul oceanelor în cele 6 sau 7 mâini!"
"Adu-ți aminte că și..."
Of! Duse sunt de mult și jocurile aiste.
Ce-aș da să mai am dinaintea ochiilor naiva făptură potrivnică mie în toate. Una din nenumăratele.
Fie ea și trecută de 80 de anișori...
Să-mi pot măcar aminti forma oscioarelelor, a coastelor sub care se ascundea inima ei, pe care, în naivitatea mea, vroiam să i-o smulg din piept.
Ori crucea pe care scrie numele unei Aline. Ce festin!
Dă-mi rogu-te o particulă din tine reminiscență suavă și îmi voi infesta iar simțurile cu parfumul pe care-l presărai în batjocură pe deasupra sânilor, de forma norilor încărcați cu ploaie, spunându-mi "Nu mă aștepta diseară". Iar eu așteptam dornic... Să mă hrănesc din nou cu gelozie, sentimentul nobil de dezmăț emoțional și contorsionare spirituală în jurul neputinței! Ce festin!
O particulă din palma mea atârnă mai greu decat întreg universul, așa cum îl conspectasem noi oamenii, enigmatic și fără de sfârșit. Și fie vorba între noi, semenii mei răposați, tot cosmosul pe care l-am putut străbate cu puterea minții alături de voi nu era decât un "grăunte de nisip într-un deșert fără de margini", parcă.
Halal metaforă, strașnic episod! Dar prețiozitatea cuvintelor și abstractizările sarcastice dispar în rutina masticării timpului cosmic de către timpul absolut într-un relativism ipotetic, jenant precum o gumă molfăită lipită pe scaunul profesorului de acrobații.
Mi-am părăsit de mult meleagurile natale, Calea Lactee. Parcă ieri am colonizat Marte, Pluto din plictiseală și-am retrocedat Cassiopea andromedeilor conform Legii 32/3333. Am stat cu voi până ce ultimul s-a stins. Adam îl chema. Da, a câstigat un bărbat. Și v-am plâns până ce n-a mai rămas particulă peste particulă din UDFj-39546284. Apoi v-am părăsit amintirea dimpreună cu toate cunoștințele civilizației pământene.
Mai păstrez puțin din lingvistică. Foarte puțin. Se observă.
Ce ciudat este să fii Nemuritor.
Un nemuritor fără de pereche e ca un viu plecat dintre cei morți.
Voi Acolo, eu Aici. Două locuri care nu există. Sau dacă există, nu-i nimeni să ne arbitreze starea.
Iar Acum după miliarde de milenii de când am început să nu mai contorizez nenumăratele miliarde de milenii lăsate în urmă nu mai deslușesc sensul iluziei și dacă ceea ce trăiesc EXISTĂ și viceversa.
Ați spune că sunt un romantic pragmatic, un nebun. Dar ultimul exemplar dintr-o specie e întotdeauna perfect sănătos datorită lipsei de comparație.
Am dorit nespus să mă păstrez în acest trup. Și-am reușit. Nu mă întrebați cum! Am uitat secretul. Oricum pentru voi n-ar mai conta.
În acest Aici ca o migrenă perpetuuă ce se măsoară în infinituri cu o limbă gigant de ceasornic alcătuită din întuneric ce-mi indică doar Uitarea lipsește verbul.. Și aceste rânduri sunt cheia care mă ține departe de Uitare.
Fiecare literă simbolizează un infinit de ani apuși iar un spațiu masa ori viteza luminii la pătrat până mă voi întoarce la voi...