miezul de lumină

Un mim, închis într-o cameră obscură, scăpăra

fel și fel de umbre peste soare.

Copilul, ce privea complice din pătuț,

șterge cu degețelele lui moi miezul de lumină.

Se trage lângă sânii pe jumătate ieșiti din capot

și ciupește cu dințișorii abia înmuguriți din gingii

rondelele țuguiate ale mamei ațipite,

cu palma prinsă în cartea cu povești știute.

Așteaptă spăsit dojana,

poate începutul altei povești,

dar mai ales pe ființa ce-o să-l ia în brațe

și pe care mama o sărută în fiecare început de seară,

de cum intră în casă.

Misterioasa făptură, ce-i cutremură trupul

cu orice cuvânt pe care-l rostește,

și căreia îi spune, din obișnuință, tată

îl va ridica mult peste capului său,

purtându-l pe deasupra palatelor,

a inorogilor, a zmeilor, a împăraților,

a tărâmurilor de peste mări și țări,

aproape de lăcașul zeilor.

De unde zâmbetele

țâșnesc într-un zbor haotic și scurt,

spre a se topi în ochii gigantului amuțit de fericire.