Belgia iunie 2011 - Din avion

Sunt din insula Futului de Sine

Sunt din insula Futului de Sine. Populația 21 de miliarde de carcase nelocuibile la mansardă.
Limba oficială disperando. Clima ușor flgmatică, aidoma locuitorilor.

Conform stenogramelor neoficiale alea congresului al 14-lea, ediția de primăvară, spicuim neputințele și buruienim realizările.

Cică am colonizat toate mușuroaiele, vizuinele, visurile și gropile din asfalt. Și-n a șaptea zi ne-am odihnit pe producția record la hectar de nu se știe ce. Iar marți, exemplarele homosexuale găsite au fost repartizate într-un centru de reabilitare a aptitudinilor cognitiv-dermatologice. Cu râmele am întâmpinat probleme reale nu închipuite. Nu știau ce identitate sexuală să-și aleagă din chestionar și unde să și-o monteze. Unii/unele și-au amplasat spledidul organ în frunte. Alții/altele la subsuoară.

Din momentele hazlii venite pe surse neoficiale, dar de încredere și dezmințite de sursele oficale, menționam un caz frecvent. Un individ/individă sătulă/sătul să mai aștepte la coadă și-a luat ambele sexuri și le-a vârât în fund. Câțiva riverani din proximitate, intrigați, l-au întrebat cum se simte. A răspuns că se simte orgasm și crede că nu mai are mult de trăit. Credincioase din fire, râmele i-au aprins o lumânare din buzunar. Restul a ars de la sine. Ancheta este în desfăsurare. Rezultatul ei este la comisarul șef Iepure în birou și va fi dat publicității abia dupa ce toate rudele de până la gradul 3 ale decedatului vor fi decedate și ele.

Concluzia sumbră la care am ajuns cu toții, într-un unanim dezacord, citind stenogramele, a fost că nu mai există clasici în viață, dar nici în moarte.
Senzația de speranță ne-a bâzâit însă repede pe deasupra capetelor plecate, când, la o săptămână, aceeași concluzie a tras-o și doctorul Fleică, minerul coordonator al proiectului. Care?
Demoralizat, acesta și-a împrăștiat sinuciderea de onoare pe fața futulilor în reprizele ce străjuiau pauza meciului de fotbal Steaua – Dinamo încheiat 3 contra 1. Marcatori au fost Tamaș de două ori și Pulhac o dată și jumătate, din lovituri de la 11 metri. Pentru oaspeți a înscris Nicoliță, în prelungiri, dintr-un corner acordat prea ușor de arbitru, zic gurile rele ale târgului.

Futulii au aclamat deopotrivă decizia arbitrului și decizia minerului coordonator la un pahar de apă cu pâine și sare și au decis în unanimitate că la urmatoarele alegeri măsluite îl vor alege președinte al Futului de Sine. Pe cine?

Minoritațile, cu mici cu mare, cu umbreluțe de soare și muștar, au fost și ele integrate cu success în absolut nimic. Capetele neîncoronate ale minorităților neîntrebate au declarat: Ne place să stăm, în sfârșit, la aceeași masă cu majoritarul și să împărțim cu el nimicul. Este pohta ce-au pocnit-o străbunii noștri iar noi îi furăm roadele. Căci nimicul e savuros dacă îl consumăm împreună.
Am închis citatul.

Despre profesori, medici și oameni de cultură sau simpli oameni cu bun simț nu se pomenește nimic în stenograme. Tot din surse neoficiale am aflat și motivul. E o veche zicală a Futului de Sine. Cităm: Morții cu morții, vii cu vii. Alea iacta est! ETC

Așadar stenogramele nu mint, dar ochii care citesc n-au luat bacalaureatul. Din această cauză au apărut și legendele cum că Miorița ar avea puteri supranaturale și i s-ar înfățișa ciobanului, înaintea duelulilor cruciate, pe muntele Atos în rochie de mireasă, unde îi înmânează pe tăblițe de lut primul unșpe pe care să-l și-l vâre în luptă. Mimetici, elefanții cu funcții de răspundere la telefon din toate ramuririle și crengile rupte ale aparatului administrativ din insula mai sus menționată, au decis să urmeze ilustrul exemplu de management și să-l implementeze ad labam. Acum culegem roadele de pe jos și din gunoaie.

Dar ciobanul nu e cioban destul până nu e și Făcălețul Luminii. Ne dictează morala. Prostuța!

Sărim următoarele 900 de pagini de istorie atestată din stenograme în care acest cioban veșnic tânăr este menționat obsesiv. Consemnăm că mai nou apare în fiecare ziar și la orice post de televiziune, zi după zi. Aparent și-a găsit culcuș călduț în nădejdile futulilor manelomani.
În notele de subsol ale stenogramelor S.R.Î.-ului ( n.r. STĂM RÂDEM ÎNGHIȚIM) se trage un semnal de alarmă de șireturi conectat la o coadă de mâță. Cică așa nu se mai poate.

Deci...

Acest mesaj a fost trimis în spatiu într-o paporniță second-hand sigilată către civilizațiile care și-au anihilat ciobanii, azi 30 iulie 2011, în speranța că aceia care-l vor citi se vor îndura și vor coloniza și insula Futului de Sine.

PS: Cu principiul la vedere vă salut și sper să vă mai prind în viață!

NU, părinte!

- De ce nu îngenunchezi?
- De ce aș face-o?
- Pentru că aici e Casa Domnului?
- Zidită de om!

[NU, părinte!
Prefer să mă duc în spatele zidurilor,
lângă pubela de gunoi
și să mă tăvălesc prin iarbă.
Pentru că aceea e lucrarea Lui.
Sub talpa lucrării omului.
Biserica are prea mult aur în pereți
ca să poata locui întrânsa
Cel care prețuiește Viața
și tot ceea ce e mai presus de bogație.
În bastionul ăsta din marmură,
plin de icoane pictate cu chipuri fără zâmbet,
prin care mișună oameni cu capul plecat,
în care tu imi impui ce să fac,
domenește întunericul și tăcerea
iar mirosul răposaților învinși
mă scârbește.
Afară este Lumina!
Copacii ce-și spală ramurile în ceruri,
insectele ce mișună ca sângele prin vene,
copii ce râd
și animalele care nu aprind lumânări
lângă conservele cu carne
cu frați și surori ce nu sunt îngropați în pământ
ci sunt digerați ori vânați, linii pe o foaie
ce la final de competiție se aruncă.
NU, părinte!]

- Hai să ne tăvălim prin iarbă goi
și să-L preamărim mâncând țărână!
- NU pot! Ce vor spune enoriașii?
- Dar așa... Ce va spune Dumnezeu?

[Nimic!]
NU, părinte!

[Un deget de copil înfipt într-un fund de balenă]

Ești o pasăre din granit cu aripi de foc
cuibărită între coastele mele lichide.
Un deget de copil inuit
înfipt într-un fund de balenă,
survolând estuarul improbabilităților,
unde mateloții cocoțați pe catarge
trimit misive umede
către țarile calde papagalilor dezertori.
Întinsă pe podea,
ca un curcubeu lipsit de culoare,
dragostea gustă dintr-un pișcot
înmuiat în indifelitatea îngerilor
ce picură din tavan în pântecul patului.
Sorb lichidul toxic în pauza dintre gesturi,
în care abia poți strecura umbra unei furnici
și revin
sub ghilotina plăcerii ce-mi mângâie
perii capului cu tinerețea ta secționată
într-un ciob de speranță putredă.

Ca un arlechin
ce jonglează cu acuarelele cerului
dinaintea pleiadei divine, din tâmple
îmi țâșnesc rădăcinile viselor din copilărie.
Te înșfacă...
Așa imobilă cum ești nu mi-e teamă
să mă șterg de gânduri între pulpele tale,
două baraje din porțelan ce stăvilesc infinitul.
Nepăsătoare verși prozodia momentului
din samovarul cu minciuni
pe gaura aburindă a sufletului
iar amintirea noastră ușoară se înfășoară
pe crusta copacilor
ca un mărțișor dăruit de soare
în dar dimineților necoapte
în care mă vâr dezbrăcat de piele
sub pătura caldă a Raiului
trasă peste dantelaria albă a trupului tău
adomit...

Pregătiți să ne topim în condesul Bose–Einstein
unde cei uitați se duc să renască.