Am pătruns în casa anilor scurși din viață. Evident, fără să bat la ușă.
În fața mea îmi zâmbea Eu. În stânga lui, un eu mai slăbuț, cu o bucată de cretă în mână.
Pe jos un bebeluș, căruia tot eu, dar mai roșcovan, îi desenam conturul.
Geamurile erau căptușite cu hârtii mâzgălite cu cerneală sfințită.
(Dacă poți sfinți un carburator de ce n-ai sfinți o biată bucată de hârtie sau o șuvită de cerneală?)
”Ne place cum cade umbra pe podele.”
”Avem și un joc. Cine identifică primul poezia își poate scrie numele pe o foaie curată pe care o va lipi pe perete.”
”De aceea, toți pereții sunt acoperiți cu numele tău și-al nostru.” se auzi o altă voce.
”Poate îți sunt cunoscute cuvintele...”
”Te lăsăm să ghicești primul. Ca un semn de bun venit printre noi.”
”Încearcă!”
”A sosit deja clipa?” o voce falimiară, dar și familială în același timp, mi-a șoptit de undeva din spate.
”Ce clipă?” m-am întrebat.
”Clipa nașterii unui nou eu, deșteptule!” mi-am răspuns pe un ton iritat.
”Iartă-te! Până să vii, tu, cel din spatele tău, erai cel mai mare dintre noi. De tine ascultam.”
”Acum că ai sosit și am mai adaugat un an, tu devii responsabil pentru tot.”
”Terminați cu acest EU!”
”Nu putem, știi prea bine că nu putem. E o glumă pe care ne place s-o facem cu toate alter egourile noastre abia sosite.”
”Și când aveți chef să fiți reperați, că doar narcisiști suntem cu toții cum procedăm?”
”Ca să ne identificăm ne strigăm după an.”
”Eu, spre exemplu, sunt 28. Atunci când mi-a venit ideea să scot volumul de poezii.” ”L-am scos?”
”NU!”
”Păi ce dracu mai așteptăm?”
”Poate un alt eu mai capabil!” am spus râzând.
Toți s-au pornit pe un râs năprasnic. Doar ne plac glumele noastre.
Era o plăcere pentru narator să-și imagineze o cameră ce răsună cu râsul său amplificat de doar 20 de voci. Restul fie n-au priceput gluma , fie erau într-o pasă melancolică, fie erau prea mici.
”Of, vorbisem și la editură!” ”Ce s-a întâmplat?”
”Am mai citit o dată manuscrisul și mi s-a părut prost. Așa că l-am abandonat.”
”E sarcina noului eu ca să reușească.”
”Nu va reuși.”
”Doar avem de-a face cu noi.”
”Și noi ne cunoaștem bine delăsarea.”
”De Alina ce mai știi?”
”Care dintre ele?”
”Păi ce sunt mai multe?”
”Ce număr ești tu?”
”22”
”Încă 6 de atunci.”
”Nu ți-au spus 23 sau 24?”
”Sau 25?”
”Sau 26?”
”Nici 27?”
”28, nici tu?”
”În fine, de prima Alină nu mai știu nimic.”
”Păcat. Aveam chef să fiu înșelat.”
”Și acum cine ne mai martirizează existența?”
”Laura?”
”28 nici asta nu le-ai divulgat?”
”De fapt, era de așteptat că anul trecum am fost cam ciufut.”
”Tot cu Laura?” sări repede 28.
”Tot cu...”
”Păi înainte să fiu adus aici ne certasem și oricum îmi propusesem să fie doar o aventură.”
”Nope. N-am reușit să scap de diavolul roșcovan. ”
”Blegule!”
”Toți pentru unul și unul suntem toți.”
”Deci, blegilor ce suntem!”
Iar o porție râs.
De data asta nejustificată pentru că gluma era proastă. Și naratorul o știe.
Dar cum naratorul nu e una și aceeași persoană cu autorul acest pasaj n-a căzut la cenzură.
”Și ce faceți toată ziua aici?”
”Scriem. Desenăm. Și nu ne spălăm pe mâini. Ne uităm la snooker și dezbatem unde am greșit în scurta noastră viață colectivă.”
”Și se ajunge la o concluzie?”
”Nope!”
”Blegilor!”
Încă o porție de râs...
.................................
............. ...............
............. ...............
..... .....
............. ...............
............. ...............
............. ...............
............. ...............
............. ...............
..................................
Prea jenant pentru a mai continua.
Refuz să mai redau aceste pasaje repetitive. Voi sări direct la pilda povestirii.
Eul curent s-a instalat deja în căsuță. Duce o viață liniștită de fost programator junior prin faptă și cod scris, de visător nepublicat. Îi place să stea lângă fereastră și să pândească momentele din zi și din noapte când plouă ca să se poată deda melancolie. Dar aici niciodată nu plouă.
Solitudinea îl zgândăre precum o făcea odinioară rigla de textolit a profesorului de limba română aplicată peste palme în școala generală. Atunci găsise soluția. Durerea era anihilată când cuprindea cu palmele roșiatice cadrul de fier a băncilor din școală.
Acum nu exista soluție. Explorase fiecare colțișor al casei. Nimic nou de descoperit.
A mai rămas o mică debara. O păstrase pentru momentul de lovitura de stat interioară.
Era în acestă situatie critică. Nu voit, ci împins de autor.
Autorul debita aceste rânduri la ora 2 noaptea iar a doua zi avea serviciu.
Așadar povestioara trebuia curmată.
”Am deschis ușa. Înăuntru eeste un scaun domnesc poleit cu aur.”
”Ce-i cu acest scaun?” am întrebat.
”Este jilțul pentru Cel Ce Va Sosi Prematur Printre Noi. Și care ne va ucide rând pe rând spre a renaște întru neființă.”
”Și când va sosi?”
”De îndată ce termini de citit acest rând! Ble... ”