Literele se deșurubau din numele meu,
când îl șopteai ascunsă printre arborii masivi
înfipți în craniu,
urmat de un pâș-pâș ”te părăsesc”...
Buimac ți-am aruncat pe suflet
jerbele așezate de anonimi
la picioarele dictatorilor
în trecerea lor în galop prin istorie
și ți-am păstrat cămașa din piele
ca semn de carte pentru când
voi citi din amintirea ta decentă.
Restul tău de noapte întortocheată
mi l-am uns pe tâmple
pentru ca ziua să viseze la tine
dimpreună cu furnicile
ce-și ștergeau viața pe tălpile mele
și copacii
ce-mi salivau în palme poame coapte.
13 placente stacojii mă înconjură
bâjbâind, ca niște râme
dornice de împerechere,
printre firele de iarbă
după posibila prezența a unui fetus
căruia să-i dăruiască o religie
curățată de biserici, de preoți,
de sânge, de manuale,
de vină ori izbăvire.
Le vrei?
