Nu mai sunt povara umbrei mele…
Resuscitat, pe Zidul Plângerii, haşurez zâmbete,
Porumbei, inimi şi tot ce copiii noştri au uitat…
Mă bucur de semnul ce nu poate să însemne!
Cioplesc frânturi din universul
Omului sătul de viaţă, pe marginea bordurii aşezat.
Când orice esenţă îşi pierde eufemistica,
Ea redevine patria poetului născut
Din Zidul Plângerii, ce nu poate să însemne
Nimic…cules din pântecul umbrei
Şi-apoi rupt.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu