[Ideile fixe ale zgomotoșilor vecini...]

Ideile fixe ale zgomotoșilor vecini se preling pe pereții curbați
până în olițele de noapte pitite prin ungherele creierului
asediat de insomnie.
Absoarbe-mă – eu melcul repetent la metafizică –
 Între pulpele tale boante,
Flexate, aidoma limbilor vacilor însetate,
până la ultima carie a teicilor.
În nopți, cum e asta, ferestele sunt televizoare full HD,
cu personaje lipsite de intrigă, ce-mi luminează întunericul
din vârful tocit al ochilor. Podelele acoperite cu cotoare de minciună
pulsează la mersul nostru anapoda în mâini
respectând dicția unui miriapodului care-și ceartă picioarele,
unul câte unul, răbădător, pentru insubordonare.
 Alunecăm spre muțenie,
prin aerul cărnos îmbibat cu relațiile vegetale dintre
corpurile cerești necartografiate și cărțile de rugăciuni,
cu frenezia unei timbru ce caută adresa de pe-o scrisoare pierdută.
Pufăim cu evlavie o supradoză de ego pisat
sub escorta unei avalanșe de nepăsare,
Ne întrecem,
înotând crowl prin conținul olițelor de noapte refulate,
până la linia punctată a concretului
și înapoi, cocoțați pe geamandura visului, să scuipăm un sărut
pe buzele celui care va scoate cuvântul din balamale.