Am să mă vâr într-un poem

În noaptea asta
am să mă vâr într-un poem
şi-mi voi lipi tălpile reci
de vocalele lui plăpânde.
Vom asculta
ritmul respiraţiilor împerecheate
ca doi siamezi zdrenţăroşi
ce moţăie prin tramvaie.
Vom frânge o iubită
ca pe o pâine căutându-i miezul.
Vom călători la întâmplare
prin ţara ce nu va fi să fie.
Vom bea carafe cu vin,
vom ciuguli dintr-un sân moale.
Vom fuma şi dincolo de filtru viaţa asta
fără de scăpare.
Vom sfârteca între măsele
ciorchinii grei de ploaie.
Ne-om tăvăli
prin rugina lucrurilor molipsitoare,
ca doi căţelandri fără de stăpân,
lătrând la toate,
vom amuşina copile fragede
cu gust de libertate
şi-n noaptea asta vom
dezgropa întâiul născut al poemului
presându-i timp peste picioare.

Un capriciu într-o lume care arde

Îmi torn asfalt în carnea lipsă,
sunt un capriciu într-o lume care arde
ca viermele la bloc, ca furnica la ţară,
într-o ţară fără mamă, pregătindu-se veşnic
pentru o iarnă nucleară…
Într-o dezordine indigo în care
lumea-şi cablează simţul la uitare,
unde copacii înfloresc la şto,
iar copiii ies din burţi sterile
însemnaţi cu resemnare.

...chiar dacă eşti femeie

Scuipă-mi, Doamne, sămânţă în palmă,
chiar dacă eşti femeie,
şi suflă-mi peste gură,
mai ales dacă ai făcut dragoste,
şi prinde-mă în braţe ca pe un fluture moale
gata să dospească eternitate.
Dă-mi întâia lege pe care ai scris-o
şi-apoi ai rupt-o ruşinată de propria-ţi putere!
Cere-mi în schimb primul sărut
ori prima poezie gângurită către adolescenta pudoare!
Ascunde-te printre ruine
şi am să te caut prin troleibuze.
Răpeşte-mă în tine,
iar ei or să mă caute, în zadar, printre oameni.
Smulge-mă membru cu membru,
iar sângele meu să-l despici din calea cuvintelor
şi lasă-mi doar speranţa că eşti o mamă ce iartă,
ce plânge, ce zâmbeşte, când copiii tăi
se joacă de-a viaţa pe afară.

Sau uită-Mă!

norlimax

sunt un nor fante printr-o noapte agrară, ieșit la cules de fecioare,
un pirat cocoțat pe avionul cu arbori în loc de elice,
în care pilotul e un somn amator,
iar pasagerii sunt gânduri fără destinații.
Rațiunea are brocart cusut pe orificii,
Adevăr și Iluzie tatuate pe glezne,
iar tu, demon cu licăr de femeie,
mi te-ai hărăzit apostol
cu axiomele tale însetate de minciună.
și, de-am fi două păsări din hârtie indigo,
ne-am ține de aripi într-o incandescență frugală
planând, ca un teasc
ce zdrobește ciorchini de melancolie,
pe deasupra crematoriului ce arde numerotate poezii.

tu mă iubești trei ceasuri rele dintr-o marți pierdută-n săptămână,
un limax ce-mi lasă dâre de muzică pe mână.
însumezi lumea, focul, apa, câmpul verde și cerul albastru,
adunate în carpeta de pe zidul celulei cu răpirea din serai,
un univers pitit într-un miez de vers.
eu sunt un gurmand, desăvârșit prin înfometare,
poftind la cometele mignone stropite cu sos de coriandru și mentă,
lucid când trebuiesc achitate notele de plată imaginare
sau ludic când mă las cuprins de brațele tale
ce mă vindecă de orice speranță,
nimfetă.

cere-mi înapoi ceasul cu arici
ce cronometrează lumea noastră absentă.
eu voi păstra doar ceea ce nu este kitsch,
secunda în care buze candelabru
ne-au supt cu paiul din placentă.

Seara ne era rotundă

Seara ne era rotundă, o bilă multicoloră, cu emanații de polen,

pe care-o aruncam de la unul la altul în sus, tot mai sus,

pătând tavanul Raiului cu plăcere.

Cine o scapă plătește masa, taxiul și-și deranjează patul,

plus bacșișul chelnerului

ai cărui ochi au ceva din urările coșarului

iar palmele lui fine

ne scutură  prompt, la fiecare sărut, firimiturile incandescente

cu mult prea multă migală.

Trebuie să-i dăm ceva!

Platon ne împleticește pașii de dans,

dar curaj,

nu mai e mult până la Miller.

Dezmăț cu Osso bucco cu gremolata

stropit cu Lacrima lui Ovidiu, roșu

iar la desert

papanași dolofani plesniți cu sirop de cireșe.

Nu-i cunosc numele,

nu-mi recunoaște pasiunile, cicatricele,

dar ne ținem de mână întâmplările cotidiene

despletind lungi batalioane de cuvinte nepotrivite.

Pictează ceea ce eu nu pot descrie, Fericirea,

în chip de pară – de ce nu de vierme? – cu culori calde,

păstoase, nu mai mult de două,

mereu după o partidă de șah

în compania amantului imaginar

gârbovit de atâta și atâta tăcere.

Poemele mele mitraliate dintr-o răsuflare

își ciocnesc rimele ca pe cupe de șampanie

presărându-i poala cu cioburi de desfătare…

E gata!

Simplu până la sfărâmare

Nu mai sunt povara umbrei mele…
Resuscitat, pe Zidul Plângerii, haşurez zâmbete,
Porumbei, inimi şi tot ce copiii noştri au uitat…
Mă bucur de semnul ce nu poate să însemne!
Cioplesc frânturi din universul
Omului sătul de viaţă, pe marginea bordurii aşezat.
Când orice esenţă îşi pierde eufemistica,
Ea redevine patria poetului născut
Din Zidul Plângerii, ce nu poate să însemne
Nimic…cules din pântecul umbrei
Şi-apoi rupt.