Seara ne era rotundă

Seara ne era rotundă, o bilă multicoloră, cu emanații de polen,

pe care-o aruncam de la unul la altul în sus, tot mai sus,

pătând tavanul Raiului cu plăcere.

Cine o scapă plătește masa, taxiul și-și deranjează patul,

plus bacșișul chelnerului

ai cărui ochi au ceva din urările coșarului

iar palmele lui fine

ne scutură  prompt, la fiecare sărut, firimiturile incandescente

cu mult prea multă migală.

Trebuie să-i dăm ceva!

Platon ne împleticește pașii de dans,

dar curaj,

nu mai e mult până la Miller.

Dezmăț cu Osso bucco cu gremolata

stropit cu Lacrima lui Ovidiu, roșu

iar la desert

papanași dolofani plesniți cu sirop de cireșe.

Nu-i cunosc numele,

nu-mi recunoaște pasiunile, cicatricele,

dar ne ținem de mână întâmplările cotidiene

despletind lungi batalioane de cuvinte nepotrivite.

Pictează ceea ce eu nu pot descrie, Fericirea,

în chip de pară – de ce nu de vierme? – cu culori calde,

păstoase, nu mai mult de două,

mereu după o partidă de șah

în compania amantului imaginar

gârbovit de atâta și atâta tăcere.

Poemele mele mitraliate dintr-o răsuflare

își ciocnesc rimele ca pe cupe de șampanie

presărându-i poala cu cioburi de desfătare…

E gata!